Zece întrebări pentru Adriana Ausch (interviu realizat de Dona Săsărman,  Radio Cluj)

Adriana Ausch: „Anii aceştia am mai adăugat şi alte faţete imaginii mele muzicale”

Folkistă a primei generaţii din România, Adriana Ausch s-a evidenţiat prin particularităţi interpretative de excepţie, care provoacă nostalgie admiratorilor de altădată şi stârnesc emoţie tinerei generaţii. În anul 1988 a decis să plece spre alte zări mai calde şi mai libere, iar astăzi este lector la colegiul Longy din Cambridge, Boston şi predă solfegiu, Eurhythmics şi cabaret.

Luna aceasta, Adriana revine în ţară pentru două recitaluri: în 21 noiembrie la Festivalul-concurs pentru tineret „Bistriţa Folk“ şi în 25 noiembrie, în sala de concerte Radio Cluj. Adriana Ausch va susţine o reprezentaţie eclectică şi în mai multe limbi, care va revoluţiona percepţia publicului clujean, definită în termeni de folk exclusiv. Cu toate acestea, va realiza o incursiune şi în anii Cenaclurilor Gaudeamus şi Flacăra, prin albumul „Calul Albastru”, reeditat cu ocazia celor două recitaluri.

Iată un preambul la spectacolul extraordinar „Adriana Ausch şi invitaţii ei“, organizat la Radio Cluj în cadrul „Serilor Diligenţei de Bizanţ“, în 25 noiembrie, ora 19.00.

„Trecutul se-ntoarce în noi şi află rost” este un vers al unui cântec pe care l-aţi compus pentru o piesă jucată la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Cum se transcrie acest rost în vizitele pe care le faceţi în ţara natală?

Deşi versurile nu-mi aparţin, e o întrebare interesantă şi complicată! Aş vrea să vă pot răspunde simplu şi clar sau simplu şi poetic sau metaforic, dar nu cred că aş reuşi; mai apoi am început să înţeleg că nu toate întrebările au răspunsuri. Trecutul îşi schimbă nuanţele şi umbrele, depinde de ceea ce ni se întâmplă în prezent.

Spuneaţi, într-un interviu acordat în 2004, că viaţa trebuie trăită la intensitate maximă. Acest considerent v-a determinat să evadaţi în Israel, Germania şi, într-un final, Statele Unite?

De ce credeţi că Statele Unite ar fi staţia finala? Poate că nu e! Pentru trăiri maxime nu e nevoie să evadezi, le poţi avea oriunde şi oricând, cu condiţia să vrei să le ai. Drumurile mele fac parte dintr-un pelerinaj general prin care mulţi emigranţi au trecut. E pitoresc să te peregrinezi din continent în continent, în realitate însă este o nelinişte ce vine poate odată cu libertatea.

„Ceea ce mă satisface artistic este vagabondajul printre genuri, perioade, limbi…”

Ce a schimbat civilizaţia şi stilul de viaţă american în artista Adriana Ausch?

Schimbarea a fost radicală după anii carierei de arhitect în Germania. În primul rând m-a trimis înapoi la şcoală… m-am reînscris la Conservator şi am studiat Eurhythmics, am obţinut un Masterat, un certificat şi o licenţă să predau Eurhythmics la facultate… ceea ce am şi făcut în ultimii 8 ani. Anul acesta m-am reînscris pentru un Masterat în Canto… colegii mei sunt şi studenţii mei….

Apoi am învăţat  să fiu  mai practică, mai pragmatică şi să simplific bagajul întortocheat  de neclarităţi lirice şi să fiu mai sinceră în ceea ce fac. Am învăţat să echilibrez utilul cu inutilul… ha, ha. Şi multe altele… profesionalism, punctualitate, aprecierea şi recunoştinţa pentru atenţia şi munca tuturor celor din jur…

Mai susţineţi concerte şi în Statele Unite, unde abordaţi instrumente de expresie specifice mai multor genuri muzicale. De care dintre aceste genuri v-aţi ataşat cel mai mult? Care vă ajută să vă exprimaţi cel mai bine?

Spre marea mea surpriză, cabaretul german al anilor ‘30 cu sarcasmul şi cinismul scrâşnit şi spuma cabaretului francez au devenit în ultimii ani genul spre care am fost atrasă cel mai mult. Am găsit multe similitudini ale acestui gen cu muzica folk a anilor ‘70: texte directe, stilul improvizat, ideea că „ai ceva de spus”, locurile intime în care muzica folk a anilor ‘70 şi cabaretul de odinioară se întâmplau. Spun surpriză fiindcă într-o vreme am fost atrasă de muzica experimentală, atonală minimalistă. Am descoperit că ceea ce mă satisface artistic este vagabondajul printre genuri, perioade, limbi… colajul muzical mi s-a părut cel mai potirivit pentru a mă exprima.

Ce amintiri hazlii aţi păstrat din anii nebuni şi frumoşi ai studenţiei clujene şi ai cenaclului Gaudeamus?

Anii din Cluj au fost anii de începuturi… cariera de arhitect, de muzician, înfiinţarea cenaclului Gaudeamus… şi începuturile sunt întotdeauna pline de gafe şi exagerări, dar şi de entuziasm şi pasiune. Îmi amintesc în primul rând de prieteni, apoi de faptul că „fugeam” de la concerte, întotdeauna am suferit de un trac ieşit din comun: cea mai bună prietenă, Doina Palade (Opris), mă păzea, mă ţinea de vorbă şi de mână până îmi venea rândul. Anii de studenţie la arhitectură  au fost extrem de dificili, programul era infernal, nopţi şi nopţi de lucrat la proiecte, plus, peste toate, să mai şi cânt,  într-adevar era o nebunie, dar ce nebunie frumoasă! De haz nu-mi amintesc… dar de căldura şi dragul prietenilor spetindu-ne deasupra planşetelor da….

„Pentru mine evadarea în dimensiuni poetice era o opţiune de libertate”

Cât din ceea ce făceaţi era protest, în acea perioadă de constrângeri ideologice, care a fost comunismul?

„Protestul liric”, cum îl denumeam eu atunci, făcea parte dintr-un curent general al generaţiei mele de a răsturna „ordinea”… bătea un vânt de nonconformism, nevoia de a comunica fără inhibiţii şi fără „program”; respingeam orice autoritate, ne sufocau cutiuţele birocratice şi ideologice în care eram înghesuiţi. Eram o ceată de rebeli…

Pentru mine evadarea în dimensiuni poetice era o opţiune de libertate.

Relataţi-ne cum s-au născut câteva dintre cântecele dvs. din perioada clujeană. Cu o referire specială la Cezanne..

Cezanne, numele pictorului francez, era porecla unui prieten drag, coleg la arhitectură care a făcut un infarct dupa câteva nopţi petrecute la planşetă… a fost prima oară când am pierdut un prieten.

„Calul Albastru” s-a născut din combinaţia a două cântece începute în perioade diferite din aceeaşi frustrare: urâţenia, micimea, banalul ce ne pot toci. „Don Quijote” era proiecţia imaginii proprii a neînţelesului sublim din care ne alimentam unicitatea. Versurile lui Victor Eftimiu erau ecoul propriilor gânduri. Într-adevar, cântecele mele nu erau nici vesele şi nici nu debordau cu optimism…

Aţi evoluat înspre alte stiluri de muzică în ultimii ani, aţi creat propriul colaj, “The Outside Show”. Veţi aduce elemente din celelalte stiluri şi la spectacolele  din Bistriţa şi Cluj?

Da, am să introduc câteva momente din “The Outsider”, deşi este dificil să adaugi ceva nou unei percepţii definite despre un  artist.

Am absentat 20 de ani din viaţa artistică din România şi cele câteva înregistrări făcute demult au conturat  o anumită magine.  Dar în anii aceştia  am mai adăugat şi alte faţete imaginii mele muzicale, faţete pe care aş vrea să le prezint şi la Bistriţa si la Cluj.

Adriana Ausch se întoarce acasă

Aţi alternat România cu Israel, Germania şi SUA. Care e drumul spre casă? (sau care dintre aceste locuri este „acasă”?)

Pentru mine „acasă” este acolo unde mă aflu pe moment; „acasă” înseamnă toţi cei care-mi sunt dragi… la New York, la Toronto, la Tîrgu Mureş, la Frankfurt, în Haifa şi lista ar putea continua.

Adresaţi-le un gând spectatorilor din Bistriţa şi din Cluj, care vă aşteaptă cu emoţie!

În primul rând, numai gândul în sine că ar fi spectatori care îşi amintesc de mine ar fi suficient să adauge încă o tonă emoţiilor mele… Mulţumesc eforturilor lui Florin Săsărman şi tuturor celor ai căror nume nu le ştiu şi care au muncit ca aceste două evenimente să fie posibile.

Sper ca spectacolul meu, poate surprinzător prin faptul că nu va fi în exclusivitate folk, ci un spectacol eclectic şi-n mai multe limbi, să placă publicului.Gândul întâlnirii şi a reîntâlnirii cu publicul de la Bistriţa şi Cluj e încărcat de imagini şi amintiri pe care crezusem că le-am uitat. „Trecutul se întoarce în noi”, nu ştiu dacă-şi află rost sau nu, dar de întors se întoarce.

Popularity: 4% [?]